ALEXANDRU PRUNDEA
ALEXANDRA FLORA MUNTEANU
ANA RUSE
ANA RUSE
ARTHUR PORUMBOIU
ASPASIA PODARU SPIRT
ASPASIA PODARU SPIRT
CONSTANTIN OPREA
CONSTANTIN LAMBĂ
CONSTANTIN LĂMUREANU
CONSTANTIN LAMBĂ
CONSTANTIN LĂMUREANU
COSTIN ANTONESCU
CRISTIAN TIMOFTE
DAN ION VOICU
DOMINIC DIAMANT
DUMITRU ENE ZĂRNEŞTI
DUMITRU MIHAILESCU
DUMITRU MIHAILESCU
EUGEN LUMEZIANU
EMIL SUCIU
EMIL SUCIU
FLORICA STANCIU
FLORIN CHELARU
FLORIN PIETREANU
FRANCISC HOSCIUC
GEO BĂRBATU
GEO VLAD
GEORGE MIHALCEA
GEORGE MIHALCEA
GEORGE VASILIEVICI
GHEORGHE CIOENARU
GHEORGHE DUMITRAȘCU
GHEORGHE DUMITRAȘCU
GRIGORE SĂLCEANU
HORTENSIA TEODORESCU
IOANA IACOB
ION BICĂ
ION MOICEANU
IOAN ROMAN
IONEL ŢÂRCĂ
IULIANA RUSU
LILIANA LAZIA
LUIZA STOICA -BALICA
MARIA POP
MARIA RĂCEANU
MARIA RĂCEANU
MARIN PORUMBESCU
MIOARA VINEŞ
MIREL STAN
MIOARA VINEŞ
MIREL STAN
NICOLAE-EMANUEL VÂRGOLICI
NICOLAE CARATANĂ
NICOLAE MOTOC
NICOLAE NECULA
NIKY POPESCU
PETRU VĂLUREANU
SANDA GHINEA
SILVIU VIOREL PRUNDEA
ŞERBAN GHEORGHIU
VALENTIN DONICI
VALERIU CUŞNER
VASILE COJOCARU
VICTOR CORCHEŞ
VIOREL BUTUCEANU
VIOREL BUTUCEANU
VIRGIL BOSTĂNARU
VLADIMIR BĂLĂNICĂ
**
CUVÂNT DE RĂMAS BUN
-16 mai 2014 –
La înmormântare
Dragi
prieteni, conducem, astăzi, pe ultimul drum pe cel care a fost Geo Vlad.
Vestea trecerii în
nefiinţă a lui Geo Vlad am primit-o ca pe o lovitură de trăznet. Pentru că doar
cu câteva zile în urmă discutam cu Geo despre participarea sa la şedinţa de
cenaclu din această lună, în care dorea să-şi prezinte ultima sa carte, un
volum de poezii intitulat „Acasă”. Îmi spunea, atunci, ca o premoniţie, poate: „Aurele, dacă se va
întâmpla ceva, să nu faceţi nimic special, dar, să nu treceţi peste asta”! Şi am
găsit de cuviinţă ca şedinţa de cenaclu de aseară să se desfăşoare în condiţii
normale, aşa cum ar fi vrut şi Geo. Şi pentru că şi-a dorit foarte tare acest
lucru, i-am făcut şi prezentarea în cenaclu a cărţii sale, ca pe o ultimă
dorinţă a lui Geo. În momentul IN MEMORIAM
care a urmat, s-a vorbit frumos şi emoţionant despre drumul lui Geo de
la Curcani la Constanţa, cu escala de la Hârşova. Un drum pe care Geo l-a
parcurs cu cinste, cu onoare şi demnitate, un drum pe care paşii i-au fost
călăuziţi de trei surse de lumină: familia, pe care a venerat-o, profesia, pe
care a slujit-o cu credinţă şi prietenii pe care i-a iubit şi, care, la rândul
lor, l-au iubit, stimat şi respectat pe Geo. De ce? Pentru că Geo a avut acea
calitate, acea însuşire deosebită pe care puţini o au: aceea de a recunoaşte
valoarea, potenţialul uman, artistic şi literar în cei pe care şi i-a atras şi
i-a ţinut aproape, în cei pe care i-a încurajat şi format pentru lungul drum
spre culmile afirmării. Mulţi dintre ei
sunt aici.Alţii, care n-au putut veni, au trimis mesaje de condoleanţe pe
adresa cenaclului, pe adresa familiei. S-a hotărât aseară, în şedinţa de
cenaclu, ca în luna septembrie, în întâlnirea de cenaclu din luna septembrie,
atunci când Geo ar fi împlinit 74 de ani, să facem, in memoriam, un medalion
special Geo Vlad. Cerem acordul familiei pentru acest lucru.
Uitaţi-vă la Geo!
Doarme puţin. Asta face Geo acum: doarme puţin. I-am privit somnul şi m-am
întrebat: Doamne, de ce? Răspunsul pe care l-am primit a fost unul singur:
atunci când bunul Dumnezeu are nevoie de noi, acolo, sus, ne cheamă la el. Şi
atunci, nu mai contează cine suntem, ce am făcut sau ce mai avem de făcut în
această lume şi pornim pe lungul drum al izbăvirii. Asta a făcut şi Geo. A
ajuns la capătul drumuluil în această lume şi a pornit pe un alt drum, la
capătul căruia îşi va întâlni, cu siguranţă, rudele, cunoştinţele, prietenii,
colegii de cenaclu. Ce putem să facem pentru Geo, acum, este să înălţăm rugă
către bunul Dumnezeu să-i ierte lui greşelile toate, făcute cu voie şi fără de
voie, cu vorba, cu gândul şi cu fapta şi să-i aşeze sufletul de-a dreapta sa,
acolo unde Geo îşi merită locul.
Adio, prietene!
Dumnezeu să-l ierte!
Aurel Lăzăroiu
**
CONSTANŢA, 25 SEPTEMBRIE 2014
**
IN MEMORIAM GEO VLAD
Au trecut, iată, patru luni şi aproape jumătate de
când Geo Vlad ne-a părăsit. Pe data de 26 septembrie 2014 ar fi împlinit 74 de
ani. De aceea, Cenaclul literar „Mihail Sadoveanu” organizează, astăzi, această
întâlnire IN MEMORIAM pentru cel
care a fost colegul, prietenul, poetul şi omul Geo Vlad. Omul care şi-a dedicat
întreaga viaţă familiei, profesiei şi celor de lângă el.
Născut la 26.09.1940, Curcani, jud. Ilfov (azi
Calarasi), a urmat cursurile Liceului
„Al. Sahia”, Oltenita, ale Şcolii Tehnice de Animatori Culturali, Bucuresti,
apoi ale Facultăţii de Filologie (Romana), Constanta;
A îndeplinit, 14 ani, funcţia de director si instructor artistic la Casa
de cultura din Hârşova apoi 27 de ani instructor cultural-artistic la Cercul
Militar (Casa Armatei) Constanţa şi secretar literar al Cenaclului literar
„Mihail Sadoveanu”.
A publicat in:
Reviste: Viaţa Militară, Tomis, Marina Romaână,
Marea Noastră, Metafora, Indrumătorul Cultural, Almanahul Oştirii, Almanahul Mării
etc
Ziare: Dobrogea Nouă, Litoral, Cuget Liber,
Telegraf, Oglinda Constanţei, Observator de Cta, Scânteia Tineretului, De
veghe, La datorie, Grănicerul, Frontiera, Apărarea Patriei, Armata României,
Observatorul Militar, Scutul Dobrogei, Timona.
Este unanim
acceptat faptul că perioada cu maximă şi apreciată activitate
cultural-artistică, aici, la Casa Armatei, a început odată cu venirea în funcţia de instructor cultural-artistic, a
lui Geo Vlad.
În
sălile şi pe scena acestei instituţii şi-au probat talentul poeţi, prozatori,
artişti plastici, interpreţi – pretendenţi la gloria artistică.
Toţi
am avut şansa de a întâlni un om care şi-a dovedit din plin înclinaţia pentru
frumos, pentru autentic. Un om care a încercat neobosit să creeze punţi
trainice între amatorism şi profesionalism, promovând cu mult curaj valori pe
care le-a “ghicit” dintr-o privire. Un adevărat catalizator care i-a încurajat
pe toţi – pe unii cu un zâmbet, pe alţii cu o aprobare scurtă din cap sau cu un
şmecheresc clipit din ochi.
Vorbim despre unul dintre acei oameni – atât
de puţini, din păcate – care se gândesc să dea şi celorlalţi, cu dragoste şi
sinceritate, ceva de la sine, fără să ceară nimic în schimb. Poate doar un semn
de aducere aminte din partea celor consacraţi, cărora le-a netezit drumul, în
cea mai dificilă perioadă a unui artist – începutul.
Şi aceste semne
câteodată vin şi-i umezesc ochii, altă dată nu vin, trezind nemărturisite
tristeţi în sufletul acestui mentor de frumos pentru care, de-o viaţă, nu banii
şi funcţiile ci oamenii şi ideile au avut prioritate absolută.(Costin Costandache)
Într-o
cameră cu două fotolii, două canapele, un birou sculptat, două scaune tapiţate
şi un fişet în care păstra dosare cu tăieturi din ziare şi reviste vorbind
despre cei pe care i-a lansat sau doar i-a încurajat, aici, la Cercul Militar, a lucrat 27 de ani,
nea Geo.
Cristi Timofte – poet
militar, membru al Cenaclului “Mihail Sadoveanu”, păstorit de Geo Vlad, îl
numeşte pe acesta “Animator cultural cu
suflet parfumat”.
Dar Geo Vlad se
prezenta singur, aşa:
Fiu de ţăran român eu m-am născut,
Dormeam pe prispă lângă flori de
nalbă.
N-o să mai uit cum noaptea am văzut
Şi stelele şi visele-ntr-o salbă.
Şi azi mai văd salcâmul înflorit
Din faţa casei. Simt mereu acele
Miresme ce – copil – m-au adormit
Cu visurile toate printre stele!
Sunt ani de-atunci. Şi am simţit din plin
Şi bucurii şi chinul aşteptării,
Dar mi-am croit în viaţă un destin:
Cu stelele şi visurile ţării.
Fiu de ţăran român eu m-am născut;
Tată mi-a fost pământul, îmi dau seama,
Dar niciodată-n viaţă n-am să uit
Că ţara asta scumpă mi-a fost mama.
A avut o copilărie obişnuită pentru acele
vremuri, dar şi-a depăşit cu mult condiţia, atât prin perceperea superioară a
sensului vieţii cât şi prin întrebările care-i chinuiau somnul. Şi, protestul
său faţă de realitatea dureroasă pe care o trăia, a venit firesc, conturând,
timid, opera-manifest pe care o a dăruit-o celor năpăstuiţi.
Sticla de lampă
fumega-nnegrită,
Desene sumbre pe
pereţi dansau.
Un greier îngheţat
gemea sub grindă,
În vatră, verzi
găteje mai gemeau.
Un ger cumplit îmi
îngheţase somnul
Şi plapuma gemea de-atâta
ger.
Mama plecase-n
alte lumi, la Domnul
Pe care tot speram
să-l văd pe cer.
Nevinovat – în ultimul război?
Şi să-l întreb: de
ce e frig în lume
De ce pe tata-l chinuise-atâta,
Şi nu-i destulă
pâine pentru noi;
Dar n-am putut atunci
nimic să aflu
Iar jos, copiii
lumii tremurau.
Necunoscut, El sta
în ceru-i rece
Zadarnic
întrebările curgeau.
Dar Geo nu se opreşte aici.
A
trecut de la gând la faptă, începând să rostească nu numai pentru sine, ci şi
pentru semeni. Îşi conturează primele idealuri. Îşi exprimă primele speranţe.
Îşi face cunoscut crezul literar.
Fie ca vorbele
mele
Să exprime exact
Gândurile curate.
Pentru oameni.
Să arate –
pătrunzător -
Adevărul pe care-l
nutresc
Privirea mea
Şi,
iată-l rostind, cu mijloacele poetului, un mare adevăr.
De la-nceput
De la-nceputul lumii noi am avut păşuni
Scăldate în soare dumnezeiesc de darnic
Şi zările senine cu fulger de lăstuni
De nori străini, adesea,
înnegurate-amarnic.
De la-nceputul lumii noi am avut păduri
Care ne-au fost şi casă la vreme de
nevoie.
Aici simţeau dreptatea toţi veneticii
furi
Ce ne călcau pământul fără a noastră
voie.
De la-nceputul lumii noi am avut şi
ape-
Izvor de frumuseţe, de cântec şi de
viaţă;
Ele ne-au fost prieteni de-a pururea
aproape,
Mormânt – fără sicrie – duşmanilor pe
faţă.
De la-nceputul lumii avem rotunda
pâine –
Luând conturul ţării când iese din
cuptor –
Intotdeauna caldă şi mirosind a mâine
Şi dulce cum e limba vorbită de
popor.
De la-nceputul lumii noi am avut de
toate
Şi n-am avut nevoie să cerem de la
alţii.
Păşunea şi pădurea şi
apele-nspumate
Şi Doina – pâinea noastră – ne-au
străjuit Carpaţii.
Adolescenţa
i-a fost marcată de vitregiile vieţii aspre de ţăran care l-au pregătit pentru
lupta continuă de mai târziu, cu nedreptatea şi cu toate lipsurile pe care le-a
biruit cu încredere şi speranţă.
Am gustat din plin
durerea vieţii,
Cicatricele se văd
şi-acum
Chiar dacă seninul
dimineţii
A-nflorit pe-al
vieţii mele drum.
Am răbdat – dar
cine poate crede?!
De la sobă aşteptând vreun semn
Mă hrăneam cu
basmele din “Vede”
Gerul nopţii pe un
pat de lemn,
Cât visam să am şi
eu o carte!…
Pe caiete lacrimi
mari curgeau,
De părinţi, de mic
n-am avut parte
Şi plângeam când
unii mă-njurau.
A simţit nevoia să-şi explice gestul, gândul şi tot ceea ce începea să-l
reprezinte.
Cântecul meu vine
din grâul acestui pământ,
Vine din sute de
ani de istorie, vine de mult, din adâncuri…
Cântecul meu, izvorât dintr-o inimă grea
de ţăran,
Vreau să-l aud
hăulind peste plaiul întreg…
Conştient că viitorul, aşa cum
începea să şi-l imagineze, depinde fundamental de cunoaşterea temeinică a
trecutului glorios al ţării, declara:
Aş vrea să cânt iar timpul ce se
duse
Cu marile-i victorii câte-au fost,
Cu lecţiile – atât de clare – spuse
Urmaşilor să ştie pe de rost.
Aş vrea să curg în sângele pe care
Cu jertfele pe care le-au lăsat.
Împurpurând pământul la hotare
Ofrandă grea strămoşii l-au tot dat
Vrem să ne facem glasul auzit
De la Carpaţi – în marile Cetăţi.
Un cântec nou să urce spre zenit
Convingător – aici şi-n alte părţi.
Sunt,
acestea, semnele unei înţelegeri profunde a unui adevăr dureros, pe care se
hotărăşte să-l aducă la cunoştinţa celor mulţi.
Antirăzboinică
Cultura lumii
e, de la o vreme,
Mai vastă în
adâncurile ei,
Deja nu mai
încape în poeme
De-atâtea
“noutăţi” şi oameni “grei”.
Apar filozofii
ce-au fost odată,
Renasc lozinci
carea-u murit de mult
Şi nu mai ştii
ce le rezervă soarta,
Neprevăzutul
vieţii grav tumult.
Suntem „bogaţi” şi ne cărăm în spate,
Vagoane cu
trinitrotoluen,
De muzică-am
uitat. Uităm de toate
Si rar mai
ascultăm câte-un poem.
Avem “savanţi” cu cifre-n loc de viaţă
Ce continentelor dau nou contur,
Îfriguraţi îi prinde dimineaţa
Dar ei nu văd lumina din azur.
Noi – SĂNĂTATE,
PACE vrem şi SOARE,
Doar floarea muncii vrem de la Atom,
Vieţii să-i redăm a ei splendoare
Şi omului – să-i fie omul – OM!
Dorinţa
de a cunoaşte şi de a deveni îl fac să ia hotărârea cea mai grea: părăseşte
satul natal, pe care nu-l va uita niciodată şi, iată-l în vechea cetate a
Tomisului, unde începe un lung şi obositor drum.
Primii paşi făcuţi
în gara veche
La bufetul mic –
cu şuberek –
Cu o ciorbă fără
de pereche,
Lângă uşă, sub
firavul bec…
Vizite, în fugă,
la muzee,
Către plaja vânătă-maro…
Panoramă largă din
moschee
Pe faleză sau la
Cazino,
Frunze răscolite
în rigole,
Fire de nisip
crescute-n vânt,
Cină tristă –
numai cu fasole -
Întrebare dură:
cine sunt?
Marea, cu imensitatea şi permanenta ei nelinişte, l-a uluit, l-a emoţionat şi l-a determinat să încerce a-i descifra tainele.
Am văzut-o, întâi, ca un zid de
granit
Ce unea infinitul celest
Cu teluricul ţărm dobrogean.
Desenată cu valuri, lucrarea
îmi părea monument – ridicat – Nefiinţei.
Mă-ntrebam, uluit: cine poate opri
nesfârşita, albastra vâltoare?!
Furioasă apoi, învrăjbită
poftea clocotind
către stânci milenare,
cu talazu-i izbind repetat mă-ngrozea
cu etern-fascinanta-i chemare.
Altă dată-am venit, suferind,
Să o văd cum se luptă cu timpul
Şi-am găsit o oglindă – sclipind
Cum se joacă-n oglindă - argintul.
Soare alb, orbitor săruta
din înalt, infinitul deşert.
Eşti eternă – i-am zis – asta-i
cert!
Şi-am lăsat-o să-şi cânte
chemarea….
Şi, ceea ce trebuia să se întâmple,
s-a întâmplat: păşeşte hotărât pe tărâmul cunoaşterii, sacrifică totul pentru a
şti, începe să descifreze din tainele istoriei. Consecinţa:
A renăscut în mine
istoria întreagă
De la Burebista –
viteazul rege dac –
Crescând, cu
rădăcina-i înfiptă în adâncuri,
Coroana milenară a
marelui copac.
Pe-o creangă înfloreşte iar Glad
sau Menumorut,
Pe alta de Rovine bătrânul
povesteşte.
Un mugure puternic, nealtoit şi
sigur,
Odată cu trecutul şi Ştefan –
înfloreşte.
Vlăstar al nemuririi şi frate-al
suferinţei
Ce creşte către mare de două mii de
ani,
Ne-a apărat prin veacuri, străbunii
şi părinţii
Având simbol – eternul Trofeu al
lui Traian.
Trei ramuri cât trei veacuri –
crescute din tulpină –
Se-mbrăţişează falnic pe-al
Mioriţei plai
Şi dansul lor frenetic, pe-aceeaşi
rădăcină
Se strâng mai mult, sub mâna lui
Mihai.
Mai văd o cicatrice pe ramurile
sale,
Tulpina e brăzdată de multe
tăieturi.
Şi printre cioturi negre de foc şi
fum şi jale
Răsare mândru – Tudor – haiducul de
panduri.
Prin crengile de veacuri o flacără se-ncinge
Dar ramurile ţării mai tare se
călesc.
Deşi mişcarea fuse înăbuşită-n
sânge
Copacul mai păstrează un Iancu sau
Bălcescu.
Coroana milenară întinereşte parcă
Şi florile-i, mai roşii, saltă spre
zări privirea.
Mai tineri muguri urcă încrezători în
arcă
Să ne aducă-n inimi momentul sfânt
– Unirea.
O sută de garoafe
stejarului se-nchină,
Buchet care
cuprinde tulpina-i milenară.
O sută de luceferi
diamantini-lumină
Atât de
mult-visata – Independenţă-n ţară.
… Am retrăit în mine istoria
întreagă
Cu fapte de legendă ce peste tot
răsar.
Adânca-i rădăcină puternic azi ne
leagă
Destinul şi mărirea de chipu-i
Milenar.
Realizează
că doar forţa cunoaşterii poate ajuta la devenirea unui popor care are dreptul
la viaţă, la existenţă liberă şi că viitorul este al tinerei generaţii, căreia
i se adresează:
Copilule, noi ne-am născut atunci
Când de dureri se împânzise ţara
De nu ştiam – pe dealuri şi pe
lunci
Va mai veni, vreodată, primăvara?
Şi visurile n-au fugit departe.
Şi am răbdat de foame şi de carte.
Dar am crezut în vise tot mereu
Copilule, mult timp am dus-o greu
Copile, de un timp am început
Să ne vedem aievea visu-n faptă.
Şi anii vin. Şi tu ai mai crescut.
Învaţă bine! Ţara te aşteaptă!
Şi, intuind
răspunsul celor chemaţi să construiască noul edificiu, scria:
La Mărăşeşti,
Oituz, Mărăşti,
Voi aţi învins
atunci duşmanul
Ca liberi azi să
apărăm
Ce ne-aţi lăsat:
Limba şi Neamul.
Ostaşii tării azi învaţă
Să apere al nostru
neam.
Să plămădească
pentru viaţă,
Pe plaiul nostru -
an de an
Ne pregătim cu
hotărâre,
Cu sentimente
vultureşti
Să fim urmaşii
demni ai celor
Ce s-au jertfit la
Mărăşeşti.
Face
un salt peste timp şi, din perspectiva trecutului, aprecia că prezentul este
unul care justifică speranţa într-un viitor luminos.
Trăiam o epocă
străpunsă
De întrebări fără
răspuns,
Cu cartea neamului
mai strânsă,
Cu limba noastră
mai săracă.
Dar răsăreau
printre ruine
Timide, florile
speranţei,
Iar “bine”-n
talgerul balanţei
Redobândea sensuri
depline.
Şi gândul nostru
devenea
Tot mai lucid, mai
eficace,
Iar sentimentul
ţării-ntregi –
Un cântec omenesc
de pace.
Îl împlinim acum
în toate:
În pâine, -n
cântec, în lumină,
Cu - ncredere, cu
demnitate,
La vremea care va
să vină.
Spuneam
că satul natal nu l-a uitat niciodată şi că amintirile copilăriei au fost o
permanenţă a existenţei sale.
Revine la mine
iubirea
Şi dorul de satul
natal
Cu nucul din fundul grădinii
Şi drumul uitat de pe deal.
Mă cheamă
pământul, mă cheamă
La cumpănă, vara
să vin
De timpul trecut
să dau seamă,
Să scap de al
dorului chin.
Sub streaşina
casei să stau,
Să vină în zbor
rândunele,
Din doniţă apă să
beau
Şi dorul să-l
sting între ele.
Şi
continua, cu nostalgie:
Eram copii. Ne
săturam de soare,
În braţe iarba ne
primea cu drag
Şi stoluri mii de
păsări călătoare
Treceau, în liber
zbor, al ţării prag.
Pe drum de ţară,
străjuit de pruni
Ne împleteam
speranţele cu vise
Purtate-n zborul
liber de lăstuni
Cu traiectorii
zvelte şi precise.
Din adâncimi,
revine-acum iubirea
Şi dor nestins e
satul meu natal
Cu nucul secular,
cu amintirea
Şi cumpăna
fântânii de pe deal.
Pădurea de la
Argeş iar mă cheamă
Să-i mai găsesc
potecile, să vin
La poala ei, să
trec a vremii vamă
Şi să-mpletim al
dorului destin.
Eram copii, iar
astăzi avem copiii noştri
Ce descifrează
taina adâncurilor vieţii,
Nu prea ştiam să
râdem, dar cultivam speranţe
Şi învăţam să credem surâsul
dimineţii –
Acestor copii şi
tuturor celor dragi care i-au fost alături, dar mai ales Femeii, în faţa căreia
a îngenunchiat cu un cavalerism medieval,
această urare:
Urare simplă
Un buchet uriaş – cât
pământul – de floriAş dori să vă dau şi,
cu el să vă-nchinO urare eternă, vouă,
mame, surori,Soţii dragi şi fiice
– al iubirii destin.
Mereu tinere fiţi, cu
încredere-n vis,Să vă creşteţi copiii
sub un soare senin –
Învăţaţi-i să-nalţe în anii ce vin.
Învăţaţi-i să-nalţe în anii ce vin.
Pe pământ şi în pace,
omenesc paradis
Darul inimii mele
primiţi-l prinosAl anilor mei,
aşternându-vă flori,Viaţa fie-vă zâmbet
cald, luminos,Vouă, mame, şi fiice,
şi soţii, şi surori.
Vatra
satului a continuat să-i cânte doruri care, uneori, l-au readus acolo, printre
dealuri.
Mă cheamă satul să-l mai văd o dată
Cu-nvăţătoarea mea de mult uitată…
Mă cheamă lacul ce m-a prins în valuri
Pe gheaţa-i prea subţire-n
primăvară…
Mă cheamă nucul uriaş din vie
În care ne făceam un pat de lemn…
Mă cheamă satul, Argeşul şi via
Mormântul alor mei mă cheamă iar…
Şi, doamne, mi se face-atâta dor
Să-i văd din nou în vechea lor
odaie!…
Corcoduşul înflorit mă cheamă
Lângă casa veche, cu pridvor
Vremii revolute să dau seamă,
Să mă-ntorc, din nou, unde mi-e
dor!
Mă cheamă – seara – cântecul de
fuse
La clacă – şezătoare cu scovergi –
Cu doinele şi snoavele răs-spuse
De foşti haiduci – acuma trişti
moşnegi
Stâlpii casei s-au mai înnegrit,
Streaşina-i lăsată într-o parte,
Cuibul berzei – punct de infinit -
Iar aşteaptă oaspeţi de departe.
Pietrele din curte au crescut,
Lângă prispă s-au născut băltoace…
Dorul se îndreaptă spre trecut
Şi mă cheamă, nu mă lasă-n pace,
Să mai vin din nou unde mi-e dor,
Pe pământul reavăn şi curat,
Lângă casa veche, cu pridvor
De unde nicicând nu am plecat!
Cu
autoritatea celui care a trudit pentru ziua de mâine, aprecia că:
Azi soarele răsare mai senin
Şi cerul ţării mai înalt e parcă
De când avem în lume un destin
Şi navigăm în propria-ne arcă.
Pământul nostru este parcă mai
bogat,
Deşi e-acelaşi de atâta vreme.
Nu îl mai scurmă nici-un nechemat
Şi nici nu mai încape în blesteme.
Frământul lumii îl trăim din plin,
Coautori la marile-i probleme.
Suntem aici, viteji de când ne ştim
Şi-aşa vom fi etern, în orice
vreme!
Iar oamenii sunt altfel de un timp,
Mai viguroşi crescând în vatra
ţării.
Nu au în jurul frunţilor vreun
nimb,
Dar cred mai mult în aurora zării.
Şi,
spirit practic de ţăran român, ştiind că recoltezi doar ce ai semănat, afirma,
cu conştiinţa muncii bine făcute:
Strângem din nou
recolta pământului acesta
Însămânţat cu
soare, vegheat cu bucurie.
A dat în pârgă
fructul din primăvara ţării
Şi ciocârlia cântă
cu glas de ciocârlie.
Tot mai convinşi
culegem a libertăţii roadă
Şi semănăm sămânţa
încrederii spre mâine;
Ne cântă ciocârlia
în zboruri de cascadă
Acelaşi imn de
pace, de soare şi de pâine!
Tuturor celor care
i-au marcat în vreun fel existenţa, acordând, încă o dată, prioritate absolută
Mamei, Soţiei, Fiicei, Femeii – în general,
le aduce un modest:
Omagiu
FETIŢEI
mele îi ofer întâi
Un ghiocel sfios de sub zăpadă
Cu grija ce o am – de căpătâi –
În puritate lumea să o vadă.
SOŢIEI, mai
apoi, eu îi ofer,
Acelaşi simbol – roşu trandafir –
Diamantinul soare de pe cer
Şi dragoste curată – ani în şir!
BUNICEI – care ieri
ne-a vizitat
S-o invităm mai des cu noi la masă,
Să-i ascultăm povestea de-altădat’
Când se vedea, ca-n basme, o crăiasă.
FEMEII muncitoare – îi ofer
Un zâmbet cald şi sănătos, pe faţă,
Urări de sănătate şi puteri
De-a fi mereu aceeaşi MAMĂ-VIAŢĂ!
Paşii
l-au purtat deseori prin locurile pe care le-a iubit şi care i-au adus
linişte-n suflet, dar a revenit de fiecare dată aici, la ţărm de mare, unde a
prins rădăcini puternice şi unde i s-a format coroana frumos întinsă spre
soare.
Revin cu drag la
Pontul Euxin
Să îmi revăd
prietenii, cetatea
Pe ţărmul mării
gândul să-l închin
Şi să admir,
tăcut, eternitatea.
Să-mi plimb
nepoţii pe la Cazino
Şi să la spun
poveşti la vechiul far
Cu visurile duse
peste zări
Când mă vedeam un
tânăr marinar.
Să retrăiesc
speranţe ce s-au dus
Cu tinereţea-n
largul depărtării
Şi pe retină – cel
mai pur apus
Pe care l-am
pictat în briza mării.
E linişte la
Pontul Euxin
Cum linişte e cât
cuprinde zarea.
În liniştea
aceasta mă închin
Şi-mbrăţişez cu
voluptate marea.
Îi simt chemarea –
an de an mai plin -
Cum ai simţi
ispitele comorii
Şi vin din nou la
Pontul Euxin,
La-mbrăţişarea
voluptoasă-a mării –
E
soare şi e pace azi la noi
Ne construim în
tihnă vatra ţării
Cu hotărâre fermă
de eroi
De la Carpaţi şi
până-n geana mării.
Apar şi primele
regrete, estompate, e drept, tot de marea cea caldă şi veşnic foşnitoare.
Visam
cândva să fiu un marinar
Mereu cu
nostalgiile plecării…
Îmi scriu poemul
astăzi lângă far
Şi simt îmbrăţişarea caldă-a mării.
Şi
cine ar fi putut să facă o mai realistă apreciere a frumuseţii litoralului
românesc dacă nu un admirator al mării, un îndrăgostit de aceasta:
E lume multă azi pe litoral,
Ne delectează “Radio Vacanţa”
Şi simţi – fără să vrei – că în
Constanţa
A început sezonul estival.
Răsună din adânc, o melodie,
Un murmur, o chemare către plajă
Şi te cuprinde, vrei nu vrei, o
vrajă
Şi-un dor aprins de viaţă te îmbie!
Din zori până-n amurg, o melopee
De ritmuri trepidante, tinereşti
Ne cheamă să venim la Costineşti
Pe ale tinereţii noi trasee.
A început al verii menuet,
Ai vrea să mergi mai des la
promenadă,
În Satul de vacanţă sau pe stradă,
La teatru, la revistă sau balet.
Să mai asculţi fanfara militară
Având, mereu, în inimă prezent
Provocatorul verii sentiment
În capitala noastră estivală!
Un segment important din viaţa şi
creaţia omului pe care-l omagiem astăzi a avut drept Motto:
Avem simbol acelaşi gând de
pace Pe care – de milenii – l-am avut: Să poată mama-n tihnă pâine
face
Şi dorul ţării să ne fie scut.
Şi asta pentru că simbolul păcii şi al libertăţii –
ostaşul român – a fost subiectul asupra căruia s-a aplecat cu toată dragostea
şi afecţiunea sa.
Îl văd în post –
şi gândul îmi zboară înapoi
Spre miile de
tineri ce zările scrutară
Cu hotărârea fermă
de-a nu ceda din noi
Nici grâul, nici
lumina, nici visele de ţară.
Îl văd în post –
prin veacuri – ca o statuie vie
El apără şi visul
şi vatra milenară
Şi din privirea-i
mândră spre viitor se suie
Simbolul
demnităţii şi-al dragostei de ţară!
Fie, el, călător prin văzduhul
roş-galben şi albastru …
Semeţ, străbate-a norilor vâltoare
Săgeată argintie spre azur
El se înalţă mândru către soare
Şi desenează-al patriei contur.
Din vârf de munte până-n ţărm
albastru
Ca într-un zbor simbolic de cocor
El e prezent – de veghe ca un astru
Necontenit – în temerarul zbor.
Icar modern – cu visurile treze
El apără al patriei senin
Iar oamenii pot – liber – să viseze
Clădindu-şi singuri, propriul destin.
De dimineaţă, ori în fapt de seară
Privesc săgeata albă din pridvor
Şi ştiu că el veghează pentru ţară
Aviator – romantic zburător!
...sau drumeţ pe zarea mişcătoare …
Argonauţi ai vremurilor noastre
Pe-ntinderile apei – câte sunt –
Ei duc mesaj de pace-n zări
albastre:
Simbolul Libertăţii pe Pământ.
De când se ştiu – prieteni cu
Neptun
În România îşi găsesc Olimpul
De-aici ei la plecare iau “Vânt
bun!”
Şi tot aici îi veşniceşte timpul!
Plutesc – stăpâni pe-a mărilor
oglindă –
Cu gândul bun de pace-ntre popoare
Şi când începe dorul să-i cuprindă
Îi aşteptăm cu pâine şi cu sare.
Îi aşteptăm – venind din depărtări
-
Cu dragostea nestinsă, verticală
Şi azi le dăruim – nerăbdători -
Un cald sărut pe-a mărilor
cerneală.
Voinici ai mării! Purtători de
vise,
Aveţi în inimi forţa şi tăria
Să navigaţi pe mare ca Ulise
Şi să găsiţi Itaca-n România!
Cu puterea
versului a imaginat un tablou emoţionant: vaporul pleacă să înfrunte valurile
iar pe cheu, rămâne familia marinarului cu toate dorurile strânse în batista
fluturând.
Copil...
A plecat tăticul cu vaporul,
Eu rămân cu mama pe uscat...
Iar începe să mă prindă dorul:
A plecat tăticul! A plecat!
În tăcere, mama mă mângâie,
Lacrima striveşte sub năframă
Şi privirea-i
peste mări se suie...
Hai, fii tare!
Eşti cu mine, mamă!
Printre
lacrimi zâmbetu-i tresare,
Tandru, mă
sărută cu mult dor,
Amândoi privim
în depărtare
Şi plutim cu
tata pe vapor...
Revine
visul de copil – acela de a păşi pe drumul fără pulbere – şi accentuează
sentimentul neîmplinirii.
Iar pleacă de la mare dorul
Spre casa veche cu pridvor,
Mă duce înapoi vaporul
Să mă întorc unde mi-e dor!
Escaladam un vis subtil
Mă cheamă cumpăna pe care
Când mă vedeam plutind pe mare
În anii când eram copil.
Revine – obsedant – chemarea
Din satul ce l-am părăsit,
Mă leagănă cu visuri marea…
Dar visul… nu s-a împlinit!
Rămâne,
însă, ceea ce nu poate fi contestat.Păşind peste jumătatea de veac, spunea:
… Am trecut, cu
mult, de jumătate,
Viaţa
mi s-a risipit incert;
Nu
ştiu dacă am avut păcate
Dar,
că Om am fost – e lucru cert!
**
A rămas doar o mare dorinţă, încă, neîmplinită.
Si-a dorit foarte mult sa scrie o carte.
(„Cât visam să am şi eu o carte!…”)
Şi împlinirea a venit. Firesc.
Lucrări publicate
„Mozaic de dor” - 1998;
„Învăţăturile
lui Nea Geo către fiica sa Manuela” - 2007;
„Către...Sănătate!
Pace! Soare!” - 2008;
„De la 0... la... 9 – Vlad Costin” -
2009;
„Casandrei” - 2010;
„Carte
de buzunar”
„Răzleţe” - 2011;
„Acasă” - 2014.
Acesta a fost Geo Vlad!
Dumnezeu să-l odihnească!
Aurel Lăzăroiu
Coordonatorul Cenaclului literar "Mihail Sadoveanu"
**
Acesta a fost Geo Vlad!
Dumnezeu să-l odihnească!
Aurel Lăzăroiu
Coordonatorul Cenaclului literar "Mihail Sadoveanu"
**
NEA GEO
Acum o
săptâmână l-am sunat. Ştiam că e gata cu o ultimă carte şi voiam să-i fac o
prezentare în cenaclul Sadoveanu. Mi-a răspuns doamna sa, spunându-mi că lui
Geo nu-i e bine deloc, astfel că amânăm ieşirea în public până va putea fi şi
el prezent la eveniment. Da, e vorba de nea Geo, aşa cum îi spuneam noi,
apropiaţii, printre care, de prin anii ’70, (ce de ani au zburat!), mă număra
şi pe mine. Într-un interviu din 2003 într-un cotidian central, vorbind cu el
despre dublul contemplat cu sinceritate pe care-l descoperisem în prima carte
de poeme semnată Geo Vlad “Mozaic de dor”, îmi răspunde: ,,Păi cum altfel?
Dublul de care vorbim îl mai poţi găsi în vreo 4-5 caiete de versuri dedicate
prietenilor, familiei, artiştilor şi scriitorilor pe care i-am cunoscut. Trag
azi linie şi tot mai sper.” Şi eu am sperat să ne mai întâlnim în viaţă fiind.
Iată că n-a fost să fie. Geo Vlad s-a stins (miercuri, 14 Mai), la 74 de ani.
Nu rememorez nimic altceva în legătură cu ,,meşterul”, cum îi spuneam eu, decât
că viaţa culturală a Constanţei, câtă vreme a fost referent cultural la Casa
Armatei, se leagă de numele său şi implicit de cea a exprimării valorice, de
netăgăduit a membrilor cenaclului literar ,,Mihail Sadoveanu”.
Eram
militar în termen când ne-am cunoscut. La termen trebuia să răspund şi eu când
dădea ,,alarma” să fim prezenţi poeţi, prozatori, umorişti pentru diverse
recitaluri în public, când era şedinţă de lucru sau că venea de la Radio
România constănţeanul George Mirea să facă înregistrări cu noi, pentru o
emisiune care se difuza pe Programul 2, dedicată cenaclurilor literare. Era o
atmosferă fină, nea Geo jubila, uneori îşi regiza spontaneitatea. Era sobru din
ambiţia, discretă, de a impune respect şi de a intra, ca de la inimă la inimă,
cum îi plăcea să spună tuturor, în conştiinţa cetăţii. Apoi, să cultivi
inspiraţiea celor care se-ncumetau să-şi dea pe mâna lui producţiile literare,
înseamnă, cred, să ai o privire care află înaintea multora, talentul şi harul ascunse.
,,Băi, Nae! Ai văzut că am ,,mirosit”
bine, ne tachina el, bonom. Ca şi mine, a avut încredere în etica umanistă ca
putere a actului intelectual. De aceea disputele noastre au avut legătură doar
cu literatura a cărei alegere este spiritul critic, în speţă libertatea şi nu
egalitatea. Dar spiritul meu critic nu m-a făcut, în ceea ce-l priveşte pe nea
Geo, nepopular, aşa că dedicaţia dată pe una dintre cărţile lui ,,Durului
Mircea Lungu. Cu dragoste Geo Vlad”, o citesc în cheia bunei prietenii de care
m-a asigurat întotdeauna. Cu aceeaşi dragoste am aşternut şi eu aceste rânduri,
dar şi cu regretul plecării sale dintre noi.
Mircea Lungu
**
Regret
profund dispariţia dintre noi a lui Geo. L-am stimat şi apreciat foarte
mult, atât ca OM cât şi ca om de cultură constănţean. Este o mare pierdere
pentru literatura românească. Sincere condoleanţe familiei. Dumnezeu să-i
ocrotească sufletul generos.
Ioan Damaschin
**
**
L-am cunoscut pe Geo Vlad în urmă
cu aproape patru decenii, pe vremea când era instructor cultural la Casa Armatei Constanţa (azi Cercul Militar).
Spirit neliniştit, continuu preocupat să-şi onoreze destinul, acela de a fi un veritabil factor de cultură, un
animator fervent al actului artistic desfăşurat în tabăra oastei noastre de la marea cea mare. Îi sunt
recunoscător pentru că a participat la toate lansările mele de carte, mi le-a prezentat întotdeauna cu căldură, m-a
pus în contact cu cei care conduceau destinele acestui preţios for de cultură militar. Prestaţia sa cu
totul deosebită la Casa Armatei Constanţa este comparabilă cu cea de a azi a domnului Aurel Lăzăroiu. Din acest
punct de vedere Geo Vlad poate fi liniştit: ştafeta sa culturală a ajuns
pe mâini iscusite şi mai ales neobosite. În amintirea mea Geo Vlad rămâne nu
numai cu imaginea sa bonomă, cu tot ce a făcut pe tărâm cultural, dar şi cu urarea
lui originală, mesaj de frăţietate, de concordie, exprimat simplu, în trei cuvinte:
Sănătate ! Pace ! Soare !
Ioan Roman
**
Gabriel Rusu
Ananie Gagniuc
**
Ion Roşioru
**
**
**
Adrian Stadnica
**
Lili Sterian
**
 |
Ioan Roman
**
Dincolo de identitatea dată de vreun registru al Stării
Civile, ori de identificarea operată în vreun Nomenclator de Profesii, Geo Vlad
a fost, definitoriu şi definitiv, poet. Nu neapărat prin ce şi cât a scris, ci în felul în care a
trăit. Asta dacă ne raportăm la imaginea, tocită de atâta folosinţă, pe care o
îndrăgeşte comunitatea îndeobşte: omul-poet trece printre relele lumii reale,
le ignoră şi visează la nerelele lumii ideale. Domn’ Geo era de o covârşitoare
delicateţe în relaţiile cu ceilalţi, cu umanitatea, parcă cu întreg cosmosul –
nu se apuca să tropăie cazon (deşi « servea » Casa Armatei) prin
intimitatea gândurilor tale, ci îţi bătea cu vorbă blândă la uşă şi aştepta
decent să vadă dacă eşti sau nu acasă pentru el. Mai era şi « strigător la
cer » de generos – mă ruga uneori de o bătaie pe umăr, de un comentariu
cenaclier de bine, de o publicare într-un colţişor de revistă, niciodată pentru
el, mereu pentru junii sau târzii debutanţi. Şi încă era fundamentalist cu
literatura – iubea cu protocol cărţile şi pe cei care scriau. Îl întâlneam
destul de rar. Suficient însă ca să-mi dau seama că obişnuia să zâmbească şi-n
interior, adică adevărat. E un motiv să-i port un gând bun.
Gabriel Rusu
**
GEO VLAD
O dulceaţă de om! Un poet al poeţilor,
blândul Geo, permanent jovial, tonic şi mobilizant în tot ce însemna cultură,
literatură…
Neuitate vor fi serile de cenaclu literar, cu
câte o lansare, câte un debut, cu...procese verbale (scrise!) şi, hai s-o
spunem, cu plăcerea unor amintiri, o vodcă după. Fără exagerări, fără depăşiri,
doar pentru scânteia inspiraţiei.
Triada “SĂNĂTATE – PACE – SOARE!” va
rămâne emblematică pentru dragul de Geo, sufletist animator al tinerelor
condeie. Şi nu numai!
Neştearsă amintirea, neuitate zâmbetul şi
bunătatea lui. O lacrimă…
Ananie Gagniuc
**
GEO VLAD LA HÂRŞOVA
Profesorul, poetul şi publicistul
Geo Vlad locuia în Cetatea Carsium de mai bine de 2 lustri, ca director al
Casei de Cultură din localitate, atunci când l-am cunoscut, în toamna lui 1972.
Un profesor de rusă, actor amator şi textier, Victor Creţu, a ţinut neapărat să
mă prezinte diriguitorului spiritual al urbei danubiene. Mi-a rămas întipărită
în minte imaginea unui om jovial şi carismatic. Nu mi-a spus că scrie, nici
atunci şi nici mai târziu. Bănuiam doar. Mi-a arătat însă un dosar voluminos în
care aduna cu pioşenie, decupându-le din revista Luceafărul, poeziile fratelui
său, Petre Vlad (semnând mai târziu cu pseudonimul Dominic Diamant), şi aşa am
rămas în legătură permanentă timp de trei ani, abstracţie făcând de lunile de-a
lungul cărora eu am plecat să frământ, cu bocanci cazoni, alături de Ovidiu
Dunăreanu, noroiul galben şi clisos al Topraisarului. La rândul lui, Nea Geo
care era un altruist fără pereche, m-a prezentat tuturor scriitorilor pe care-i
invita la întâlniri cu publicul hârşovean. Printre aceşti scriitori s-a nimerit
să se numere o dată şi poetul Nicolae Motoc, cel care nu peste multă vreme avea
să devină naşul meu literar în revista Tomis. Nea Geo, cum îi spuneau, ca semn
de simpatie şi afecţiune, cei mai mulţi din care au avut bucuria şi norocul să
se afle în preajma lui energizantă, avea mână bună în a-i ajuta pe cei mai
tineri să se lanseze. Unul dintre aceştia îl antonomazase drept „omul ce le
pune aripi” poeţilor. Şi nu greşise deloc, mai ales după ce a părăsit urbea
danubiană unde şi-a lăsat un uriaş şi întru totul meritat loc de bună ziua.
Trecând peste faptul că se căsătorise aici cu o frumoasă localnică, domnul Geo
(prenumele era suficient, ca şi-n cazul lui Nichita Stănescu) revenea des în
burgul tinereţii sale romantice, cu treburi culturaliceşti şi sentimentale. Un
loc aparte în cadrul acestor descinderi de suflet îl ocupă participarea sa la
Tabăra de creaţie literară şi artistică organizată la Hârşova spre sfârşitul
anilor ’80 şi chiar şi în primii ani postdecembrişti. Întâlnirile literare cu
oameni din întreprinderile şi instituţiile oraşului danubian au făcut casă bună
cu discuţiile efervescente şi boeme ale creatorilor din judeţ şi chiar din
ţară. În jurul lui Costin Antonescu, liderul taberei, au luptat din răsputeri scriitori ca Ion Dragomir, Arthur Porumboiu,
Petru Vălureanu, Vladimir Bălănică, Şerban Gheorghiu, George Mihalcea, Cristian
Timofte, Nistor Bardu, Ovidiu Dunăreanu, Dumitru Vârgolici, Radu Şuiu, Virgil
Bostănaru, Ana Ruse, Hortensia Teodorescu, Veronica Stănei, etc., jovialul Nea Geo fiind deopotrivă şi
oaspete şi gazdă, adică şi de la „Mihail Sadoveanu” şi de la „Duiliu
Zamfirescu”, alături de Dorel Popescu, Mirela Beloiu, Adrian Carapcea, Dumitru
Geoglovan, Gerogeta Genunchi, Victor Addel, Mirela Fântână, Mădălin Roşioru şi,
cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, subsemnatul. Vizite de documentare,
croaziere pe Dunăre, lecturi publice, poeme puse ad-hoc pe ritmuri de muzică
folk, lansări de cărţi, focuri de tabără, ciorbă pregătită după toate regulile
artei culinare pescăreşti, farse la internatul unde erau cazaţi cei veniţi din
afara oraşului, supărări e moment, polemici cordiale, dezertări pe nepusă masă, parodii şi şarje amicale... Una dintre
aceste parodii l-a avut în vizor pe Nea Geo care trecea drept un gourmet şi care, prin noua funcţie pe
care o avea la Casa Armatei din Constanţa, nu-şi putea termina niciodată
stagiul de taberist. Mă aşteptam ca parodia-portret pe care i-am dedicat-o şi
citit-o într-o seară zăbăvitoare la un pahar de vin să-l facă să se încrunte. A
râs cu poftă şi chiar şi-a însuşit poezia pe care, dacă nu mă înşel, a şi
fructificat-o pe undeva. Drept care o reproduc, cu speranţa că de acolo din
cer, de unde ne priveşte îngăduitor, ne va zâmbi încă o dată, cu nedezminţită
bonomie, aşa cum numai el ştia s-o facă şi să nu poarte pică nimănui:
La ordin
Pe rugul secundei să ardem la
falnice cote!
Pentru noi să se pună-n vânzare
stilouri cu blitz,
Că nu-i poezie, aşa cum spunea
chiar şi marele Goethe,
Ce târcoale să-i dea
circumstanţei... Ce ziceţi acuma de-un şpriţ?
Astfel, într-o seară, când stăteam
cu Costin la o masă
Şi moşeam, între două pahare,
ciopor constructiv de idei,
S-a născut şi aceasta cu tabăra...
Ciorba de burtă ar fi mai gustoasă
De-ai împinge, băiete spre mine
bărdacul acela c-un kil de mujdei!
Pe băieţii cu har îi ginesc la
minut şi-i aduc mintenaş la cenaclu
Şi greş niciodată n-a dat până-acum
prea acutul meu fler:
Le pun aripi şi-n redacţii îi bag
chiar de-ar fi să recurg la şperaclu...
O, cârnaţii aceştia ar fi geniali
tăvăliţi mai cu sârg prin piper!
Dintre toţi eu sunt singurul care-n ziare-am vârât tot
ce-am scris
Pe hârtia rimând c-un stomac hămesit de gurmand.
De nu pot onora vreo comandă, ocupat cu-alte chestii, fac bis,
De nu pot onora vreo comandă, ocupat cu-alte chestii, fac bis,
uneori chiar
şi-o droaie de bis
Dar mai bine răstorn un panseu: vinul e bine să-l bem cât
nu-i cald!
Cultura-i frumoasa amantă ce nu mă
trădează nicicând şi nicicum...
Ci, iată, zăresc un amic, pân’
mă-ntorc faceţi plata
Şi de-o să mă pierdeţi în tabăra
asta de vară pe drum,
Să ştiţi că eu nu-s un boem, cum
sunt mulţi dintre voi:
Pe mine mă cheamă tot timpul la
ordin armata!
Ion Roşioru
**
Adio, domnule profesor!
În toţi aceşti 19
ani de apariţie a Timonei profesorul Geo Vlad ne-a fost mereu aproape, având
calitatea de corector profesionist al textelor inserate în paginile acestei
publicaţii, meticulozitatea şi dăruirea nelăsându-l niciodată să permită
cuvântului scris să zburde aiurea sau să plece către cititor „rănit”
gramatical.
I-am mulţumit
întotdeauna, apreciindu-i, totodată, certele calităţi literare, poezia fiind
adevărata sa carte de vizită... Începând însă cu ziua de miercuri, 14 mai,
despre asemenea lucruri nu se mai poate vorbi decât la timpul trecut!
Şi asta pentru că
o nemiloasă boală l-a răpit dintre noi, Geo Vlad, iubitorul de oameni,
iubitorul de viaţă şi de tot ce e frumos în această lume plecând îngândurat şi
trist pe drumul către Eden... A plecat pe acest drum fără de întoarcere, lăsând
în urma sa durere, lacrimi şi... florile recunoştinţei celor care l-au
cunoscut, apreciat şi iubit!
Adio, domnule
profesor GEO VLAD!
Dumnezeu să
asigure sufletului tău bun un loc cât mai liniştit de odihnă, pentru că mult
s-a mai zbătut acesta pentru dragoste şi iubire între oameni...
Dumitru Mihăilescu
**
D-zeu să il odihnească în lumină !
Am să îi evoc memoria ca un om
mereu vesel, pus pe glume, rafinat prin felul de a vorbi şi a se purta cu toţi
oamenii din jurul lui! Lumea scriitoriceasca e mai săracă fără Geo Vlad ! D-zeu
să îl odihnească în lumina îngerilor creaţiei ! Condoleanţe familiei !
Mihaela Burlacu -
scriitor
**
JOVIALUL DOMN
GEO VLAD
Fotografii
în alb/negru pentru doamna Silvia,
căreia îi sărut mâna
Se pare că nimeni nu se naşte în
epoca pe care şi-ar fi dorit-o, aşa că îşi petrece viaţa pe tărâmul unde a fost
debarcat încercând să se acomodeze cât mai bine acolo, să fie acolo un Geo. Dar
teoria asta nu poate fi înţeleasă decât după ce treci de 60 de ani, este un
dat. Geo ar fi fost un strălucit maestru de ceremonii la curtea Regelui Soare
sau un extraordinar impresar la Hollywood, rămânând desigur acelaşi om blând,
jovial, atent şi mult mai deştept decât l-am crezut noi. La Constanţa în perioada ultimă, de fără
respiraţie a comunismului, el s-a făcut geambaş de talente literare şi nu
numai, cam cel mai tare din zona litorală românească a Mării Negre, nu e puţin
lucru, păstrându-şi o atitudine oarecum cuminte, modestă, concurând inegal cu
Cenaclul Ovidius al revistei TOMIS.
M-a cam obosit viaţa să scriu
necrologuri despre prieteni plecaţi, şi asta fiindcă ei nu pleacă din mine, ei
sunt acolo, undeva, bântuie în sinea lor şi în sinea mea. Spre bun exemplu, gândindu-mă
în dimineaţa asta la Geo şi plimbându-mă prin curtea casei, pigulind o tufă de
bujori explodaţi şi ocolind pe alee înspre grădină, am dat nas în nas cu el,
ne-am salutat cu mâinile larg şi brusc depărtate, ne-am îmbrăţoşat, ne-am pupat pe obraji, el având acei obraji bucălaţi,
proaspăt bărbieriţi şi parfumaţi aşa cum se cuvine unei persoane publice care
se află în permanenţă la dispoziţia cetăţeanului talentat, asta fiind meseria
lui, de funcţionar la stat, cu o clasă deasupra şefilor săi ierarhici care îi
tolerau ieşirile din decor, acestea fiind, atunci, în plină dictatură, ieşiri
în normalitatea de azi, mult, mult mai banale şi insipide acum, decât erau ele
atunce, nişte adevărate ieşiri din decor.
Iar eu, în apartamentul familiei
Vlad, în Tomis Nord, am fost invitat la masă de doamna Silvia, în bucătăria lor
de apartament, şi Geo şi eu fiind în posturi de avioane cu reacţie, doamna
punându-ne în faţă câte o ciorbă bună, acruţă, numai bună să ne trezim din
vise, ea, doamna Silvia, zâmbind chiar, fiind învăţată cu asemenea aviatori
aduşi de soţul domniei sale pe la acasa lor.
Şi încep să-mi aduc aminte de nişte
poze alb-negru, le am dar nu-mi vine să umblu în albume, le ştiu pe de rost:
Geo la Expoziţia de pictură a Tamarei, soţia mea preferată dintotdeauna, el
având pe cap o căciulă imensă de blană, cu urechi ruseşti, alături fiindu-i Val
Donici, Val Bălănică şi multe alte valuri, o gaşcă de haimanale literare din
Peninsulă. O altă fotografie, tot în gaşcă, el fiind înconjurat de haimanale ajunse
printre pescăruşi, la mansarda lui Bică Porumbescu, în fine…, am asemenea
fotografii, nu mă uit acum la ele, dar îl ştiu pe Geo înşurubându-se mereu în
buricul pozelor, în centru, fiindcă el era nucleul care aduna atomii, avea el
talentul acesta extraordinar de a aduna în jurul său, sau în casa sa (Casa aia
a Armatei a lui) tot felul de creatori. Că s-au şi numit, la un moment donne Creatori la Pontul Euxin, cenaclul
numindu-se onorabil Mihail Sadoveanu,
în fine, aşa l-a moştenit, eu nu ţin minte să-l fi aniversat vreodată pe
moldoveanul acela mic-burghez şi comunist
pe-acolo, nici să fi pomenit vreodată cineva ceva despre el, în fine.
Cenaclul literar Mihail Sadoveanu fiind, în fapt, Geo
Vlad care a luat uneltele genialului pescar Sadoveanu şi le-a folosit cum a
ştiut el mai bine. Un ins jovial, cu cravată şi burtică, o minunăţie de om, un
bun.
O
amintire de poveste: Poarta 2 a Portului, seara, vreme incertă. Fac un ocol
mic, intru în Casa Armatei Constanţa, care are mai multe holuri, merg pe nişte holuri
destul de întunecoase, văd un birou luminat, intru pe uşa întotdeauna deschisă
şi îl găsesc acolo, la un birou, cu nişte ochelari noi pe nas, probându-i, pe
Geo. Îşi probează ochelarii lui noi şi roboteşte la un text, la o poezie. Ne
salutăm şi îmi dă poezia lui să o văd şi eu, să o simt. Afară, repet, este o
vreme incertă, un fel de toamnă sau iarnă, ceva gri, iar Casa Armatei Constanţa
este la fel, gri, cu doar o fereastră luminată, vremea lui Ceauşescu. Aşa că
scot din paporniţă, sau poate că Geo scoate din fişet, un sticlonţ cu ceva bun.
După prima ciocnire şi prima
înghiţitură se produce miracolul:
afară începe să plouă . O ploaie sănătoasă, cu fulgere şi tunete, cu rafale.
Aşa că, normal, în acel birou al lui Geo încep să apară tot felul de haimanale
ude, alungate de ploaie. Una câte una, iar la un moment dat se face o mare
aglomeraţie pe-acolo, fiindcă persoanele
în cauză veneau după miros, explodase un
crin pe-acolo, prin Peninsulă, iar Geo –că asta m-a uluit întotdeauna la
el- avea pahare şi băutură pentru toţi. Cum şi de unde le scotea, rămâne un
mare mister, că toată viaţa lui a avut un salariu mizer de funcţionar. Cum şi
de unde se găsea mereu combustibil pentru zeci şi zeci de unici, de adevăraţi,
de ego-uri mai mult sau mai puţin paranoice, este secretul luat de el acolo, în
raiul său.
Fiindcă toţi îl iubeau pe Geo, chiar
dacă unii negau vehement chestia asta, Geo era un politruc liberal, un poet
care era matcă de poeţi şi scriitori in
nuce.
Măi, şi promovarea acestora, a
novicilor, o făcea cu atâta eleganţă, încât nu puteai să nu-l îndrăgeşti
definitiv pe acest omuleţ în costum şi la cravată, aflat în interiorul imensei
şi somptuoasei Case a Armatei Constanţa, unde el a inventat, după chipul şi
asemănarea sa: CENACUL LITERAR MIHAIL SADOVEANU
CONSTANTA. Aflat, în perioada în care el era oarecum mare şi chiar înduioşător
de modest şef, în cea mai fertilă perioadă a acestui cenaclu. Care este, fără
discuţie, o pagină a literaturii române. Geo. Mulţi spunându-i Nea’ Geo, alţii
dom’ Geo sau, aşa cum era normal, domn’ profesor Geo Vlad.
Iar el, chiar şi acum, când este
vizitat, pe timp de seară, de tot felul de talente ciudate, este pregătit. În
Raiul lui are rezervată o cameră luminată, un birou al lui, manuscrise pe masă la care lucrează şi uşa deschisă.
Unde, chiar acum intru eu şi îl salut:
-Salut, Geo!
El, jovialul domn profesor Geo Vlad
fiind chiar aici, lângă mine, în curtea mea cu explozii de bujori albi. Acum,
dacă mă întrebaţi, o să vă spun drept: am chef să mă îmbăt puţin în memoria lui
Geo. Şi chiar o fac. Noroc, Geo! E o prostie ce-am spus acum, dar ştiu că ai
râde la prostia asta, Geo! Şi mi-a plăcut mereu să te fac să râzi, Geo!
Cristian Timofte
**
Geo Vlad - un veritabil profesionist al culturii
Vechiul meu prieten Geo Vlad – sufletul cenaclului Mihail
Sadoveanu din Constanţa, în care eu însumi mi-am gospodărit
simţămintele de tinereţe – şi-a vărsat năduful pe lumea asta şi s-a mutat în
Grădina Raiului. Aibe-l Bunul Dumnezeu în preajma sa, fiindcă Omul Geo Vlad i-a
preţuit Cuvântul!
Statutul său
oficial era unul foarte clar - acela de funcţionar într-ale culturii, un om
şcolit special să se ocupe de actul cultural în Romania socialistă, prin
oraşele şi satele căreia nu numai că se vorbea de cultură, de viaţă spirituala,
dar se şi practica fenomenul, începand de la bibliotecile cele săteşti şi
terminand cu manifestarea aceea mamut botezată, nu fără raţiune, "Cântarea
României". După facultate sau ce absolvise el - că amănuntul ăsta nu m-a
interesat niociodată, chiar dacă atunci, în tinereţe, aflasem toate detaliile -
Geo fusese repartizat la Hârşova, cred, ca instructor la Casa de Cultură
orăşenească. A făcut acolo lucruri frumoase, din câte aveam să mă conving în
multele peregrinări dobrogene cu cenaclul, aşa că nu i-a fost greu să ajungă în
cele din urmă la Constanta, la Casa Armatei - printr-un concurs serios de
împrejurări, de dosare şi de ştiinta actului cultural; aşa se proceda, de regulă, pe vremurile alea
de nostalgică amintire pentru mai toţi cei ce le-au trăit şi cărora cei ce nu
le-au trăit n-or să le înţeleagă niciodată adevarata semnificaţie.
Eu l-am cunoscut
pe Geo în 1976, prin mijlocirea turco-tatarului Gemal Agiamet, poet deja
afirmat pe plan local, slujbaş prin Port, unde eu mă pregăteam să-mi închei un
fel de stagiatura de trei ani la Grăniceri şi să mă mut la Marină. Geo m-a
cucerit de la prima întâlnire, aşa că spre toamnă l-am luat cu mine şi pe bunul
prieten Emil Suciu - fost coleg de facultate şi proaspat coleg la Marina - şi
ne-am înscris în Cenclul Literar Mihail
Sadoveanu al Casei Armatei Constanţa, prezidat pe atunci de gazetarul cu
vechi ştate Ion Bădică, redactor şef la Revista Tomis. Ne-am adaptat repede, pentru că Geo avea întotdeuna la el
doza aceea de "lipici" pe care o şpreia discret în mijlocul unui
colectiv dându-i aglomeraţiei respective formă, densitate şi consistenţă
optime.
Trecuseră 4 ani de
la debutul meu literar, in 1972, în Revista Amfiteatru,
unde Constanţa Buzea avea să-mi aloce şi ulterior spaţiu pentru alte poezii si
grupaje. Un an mai târziu de la debut aveam să apar împreună cu Emil Suciu la
rubrica dedicată "vlastarelor" poeziei de Ana Blandiana in Revista Contemporanul. Odată intraţi în cenaclu,
la Constanţa, am început să publicăm în Revista Tomis, dar şi în ziarele Dobrogea
Nouă, Litoral şi Flota Patriei - mai ales în numerele
"festive", care ofereau bune prilejuri pentru afirmarea talentelor
din domeniile culturii şi artei. Geo era cel care se ocupa de relaţiile
"publicului" care eram noi, membrii cenaclului, cu revista şi ziarele
respective. Se ducea la redacţii cu teancul de creaţii ale noastre, având grijă
să-şi "argumenteze" oferta cu câte o poezie personală dedicată
momentului marcat, cu care "deschidea drumul" poeziilor noastre, care
nu prea aveau legătură cu momentul; ca şi acestea să apară era suficient să fi
fost scrise cu simţ patriotic, sau măcar să nu fie "subversive"
politic.
Mă văd silit să
recunosc că, născut, crescut şi bine-şcolit în acel tip de societate, îmi iubeam patria şi poporul şi nu aveam nimic
deosebit cu respectivul tip de societate. Ba, în anii aceia, nici lui Ceausescu
nu aveam a-i reproşa cine ştie ce chestii de substanţă, cu excepţia acelui
insidios început de cult al personalităţii. Mă puteam considera un privilegiat
în ceea ce priveşte înţelegerea şi interpretarea faptelor istoriei acelor ani.
Când am deschis ochii în viaţă nu prea mă dezlipeam de radio-ul la care bunicul
şi tata ascultau "Vocea Americii", iar ţncepând din anii de liceu
ascultam eu însumi "Europa Liberă" şi lecturam cu regularitate
ziarele de stânga de limba engleză (The
Worker), franceză (L"Humanite)
şi italiană (L'Unita şi Corriere della Sera) - care se găseau la
chioşcuri şi din care am putut înţelege că nici prin capitalismul dezvoltat nu
aleargau câinii cu covrigi în coadă pentru cei săraci sau pentru cei drepti.
De-aia nu am scris niciodată nici împotriva regimului socialist nici impotriva
celui capitalist; nu mi-am reprimat însă în niciun fel aspiraţia către o lume
mai bună şi mi-am afirmat deschis dispreţul faţă de făţărnicia, prostia şi
răutatea semenilor.
Cred că acelaşi
lucru l-aş putea spune despre toţi prietenii de cenaclu din acele vremuri.
Nu eram nişte
răzvrătiţi istorici, ne iubeam poporul şi ţara, iubeam adevărul, detestam
minciuna şi făţărnicia - şi discutam mult pe astfel de teme, mai mereu la o
sticloanţă de ceva, cum zice Cristian Timofte - de obicei în biroul cu uşă
mereu deschisă al lui Geo Vlad. De cele mai multe ori afluiam la un moment dat
către una din crâşmele sau terasele din apropiere, îndeosebi la Pescarul, unde ne prindea ora
închiderii, fără ca vreunul din subiecte să fi fost vreodată epuizat. Deseori
eu şi Geo le continuam acasă la el sau la mine - blocurile în care locuiam
fiind destul de apropiate - în funcţie de "dotarea" frigiderului
fiecaruia, şi nu de putine ori ni s-au aflat prin preajmă cenaclişti de prin
alte cartiere, precum Cristinel Pricop, Emil Suciu, Radu Şuiu, Doru
Vladimirescu şi alţii. Eu eram un fan al votcii ruseşti (Stolichnaia, Moskovskaia
sau Krepkaia - ce se găsea prin magazine); multe astfel de sticloanţe am
descântat cu harul nostru poeticesc, de mă şi mir că n-am ajuns nişte
boschetari şi am apucat bătrâneţile pe picioarele noastre, sănătoşi la minte şi
mereu optimişti. Secretul, cred, consta în faptul că nu beam pe nemâncate, şi
mai ales pe negândite. Nu beam să bem, beam să despicăm idei. Nu eram lacomi de băutură, eram lacomi de gânduri frumoase,
de metafore, de taine ce se cereau dezlegate. Acel ceva din sticloanţe era un
fel de ulei pentru angrenajul gândurilor şi simţirilor. Învăţasem acest
meştesug în anii de studenţie, împreună cu Emil Suciu şi "fratele"
nostru mai mare, coleg de facultate, Ion Penisoară - o statuie vie a bunătăţii
şi mărinimiei umane, pe care aveam să o întâlnesc şi la Constanţa, în persoana
lui Geo Vlad.
Cele povestite mai sus s-au întâmplat timp de ani buni, mai
ales după 1978, când colegii m-au ales în fruntea cenaclului pe mine, după
ieşirea la pensie a d-lui Bădică. Eu, ca preşedinte de cenaclu, n-aveam a face
cine ştie ce lucruri ieşite din comun, pentru că de toate cele trebuincioase se
ocupa Geo; eram o simplă "autoritate" consensual recunoscută şi
manifestată cât se poate de democratic. Cert este că atmosfera din cenaclul Sadoveanu avea un anume magnetism
aparte, rezonant cu magnetismul specific al cenaclului Ovidius al Revistei Tomis,
astfel încât putem vorbi de o simbioză aproape perfectă între cele două
entităţi cultural-asociative. Literaţii consacraţi de la Revista Tomis, Constantin Novac, Nicolae Motoc
şi Carmen Tudora şi, ulterior, nou-venitii în redacţie Gabriel Rusu, Val
Balanică şi Ovidiu Dunăreanu participau în mod efectiv la şedinţele cenaclului Sadoveanu, aşa cum şi mebrii cenaclului
nostru erau nelipsiţi de la şedinţele cenaclului Ovidius. Sunt mărturii în
acest sens sute de note din presa locală a vremii, mai toate redactate şi
prezentate la ziar de neobositul nostru "crainic" Geo Vlad. Păstrez o
bună parte din ele. Le-am recitit recent, la întocmirea dosarului meu de
primire în Uniunea Scriitorilor, şi mi-am adus aminte de zecile de ieşiri ale
noastre în public - în fabrici, ferme de stat, CAP-uri, unităţi militare, case
de cultură sau cămine culturale, unde oamenii ne întâmpinau cu simpatie, ne
ascultau cu interes şi nu-şi ascundeau plăcerea de a sta de vorbă cu noi după
activitate, la o sticloanţă de ceva cu un salam din ăla de soia, o felie de
brânză - mă rog, ce se mai găsea prin frigiderele gazdelor. Şi se găsea - să
nu-l mâniem pe Dumnezeu!
Timp de 10 ani, cât am activat în cenaclul Sadoveanu, pe acolo nu s-a simţit nici
macar o adiere de vânt sperietor. Eram cu toţii sinceri, deschişi, serioşi în
ceea ce făceam, atât la serviciu cât şi în timpul nostru liber - iar nota
aceasta a fost imprimată şi în cenaclu, de Geo Vlad. Sunt convins că
Securitatea avea treburi mult mai serioase de rezolvat într-o urbe precum
portul Constanţa, decât să consume resurse căutând duşmani imaginari printre
noi. Nu ştiu ca vreunul din noi să fi fost vreodată întrebat de
"organe" ceva în legatură sau chiar fără legătură aparentă cu
cenaclul. Nu era cazul, pentru că activităţile de acolo erau parte a politicii
culturale, iar în organizaţia de partid din care faceau parte lucratorii de la
Casa Armatei făceau periodic informări pe linie de activitate. Ei bine, Geo
Vlad ştia să mânuiască vorbele, ştia să "producă", dar şi să
"vândă" cultură.
Este, cred, cazul să menţionez că Geo nu se ocupa numai de
cenaclu; diriguia şi un grup de recitatori, se mai implica şi în activităţile
formaţiilor de muzică şi dansuri, organiza specatcole în toată puterea
cuvântului. Îşi presăra sufletul peste tot, în toate, făra să lase măcar
impresia că "se baga în treabă", fără să stingherească pe cineva. Geo
Vlad trăia, dragii mei, actul cultural. Şi alături de el, noi, militari sau
civili, slujbaşi ai cuvantului din care Geo parcă ne aduna să zidim ceva care
să dăinuie, zideam cultură. De-aia roiam în jurul lui, al lui Geo. Geo Vlad -
un veritabil profesionist al culturii, cum n-o să mai întâlnim în capitalismul
ăsta sălbatic înzorzonat cu cumetrii şi nepotisme, stâlciat de furăciune şi
neomenie, alergic la Cultură şi rezonant numai la Rău.
Fii fericit în viaţa de după viaţă, Geo! Aibă-te Dumnezeu
în Divina Lui Oblăduire!
 |
Marian Ilie
**
Mai deunăzi, Marian Ilie îmi dădu o veste care ar fi
părut cutremurătoare, dacă nu aş fi ştiut că e manipulatoare. I-am răspuns astfel:
„Nu-i prima oară, Mariane, că-mi spui minciuni, dar asta-i
chiar gogonată! Cum vrei să cred că protectorul tinereţilor noastre, eternul
prieten Geo Vlad, nu mai este!?
Am fost, de-a lungul ultimilor ani, de câteva ori la
Constanţa şi nu l-am căutat, fireşte: nu am vizitat nici alte locuri familiare
de acolo; ştiam că ele SUNT, ştiam că le pot oricând regăsi, dacă voi avea vreodată
nevoie de ele.
Aşa că ştiu preabine: Geo Vlad va fi mereu la dispoziţia
noastră, cât timp noi vom mai fi în viaţă. El pluteşte acolo, deasupra
valurilor euxine; el e, pentru noi, locul acela unde ne putem oricând întoarce.
Să-i fie ţărâna uşoară şi cerul limpede! Să-i fie spiritul mereu prezent!
Aşteaptă-ne, Geo, cu răbdare: venim, nu mai e mult!
Emil Suciu
**
IN MEMORIAM GEO VLAD
L-am cunoscut pe Geo Vlad prin anii 75-76. La acea vreme, din
necesitatea de a se muta în Constanţa, a acceptat să renunţe la funcţia de
director al Casei de Cultură din Hârşova în favoarea funcţiei de instructor cu munca
cultural-artistică la Casa Armatei Constanţa. Parca
a fost ieri.
Împreună am constituit un tandem în
conceperea, organizarea şi conducerea activităţilor cultural-artistice la
această minunată instituţie a armatei. In acest sens, Geo a fost un adevărat
factor dinamizator şi innoitor.
A fost un optimist incurabil, un iubitor al frumosului.
Şi rezultatele notabile nu au întârziat să apară dintre care amintesc
constituirea formaţiilor de teatru şi de recitatori.
O altă realizare de suflet, pentru care nu
a precupeţit nimic a fost revitalizarea cenaclului literar “Mihai Sadoveanu”.
In cadrul lui a lansat şi a încurajat zeci
de creatori literari militari şi civili din Constanţa. Serile de joi ale
cenaclului erau unice şi pentru creatori şi pentru simplii spactatori.
A fost o prezenţă activă în presa locală şi centrală. Nu lăsa nici un eveniment
artistic nepopularizat, necomentat.
A fost (încă nu-mi vine să cred că vorbesc
la timpul trecut) un creator literar pe înţelesul diferitelor categorii de
consumatori de artă.
Pentru mine, şi nu numai, a fost un
talentat “textier”. Impreună am creat, publicat şi înregistrat în radio muzică
uşoară, corală şi marşuri ostaşeşti.
A fost un cronicar
riguros al evenimentelor artistice de la Casa Armatei. “Să cunoască şi urmaşii
noştri ce întâmplări s-au desfăşurat în garnizoana Constanţa a anilor 70-80“ era
unul din crezurile sale. Tot în acest sens, întreaga sa activitate era
subordonată motto-ului “Sanatate, Pace, Soare”.
A fost, şi nu în ultimul rând, un soţ şi un
tată exemplar. Bunăstarea şi fericirea familiei sale erau primordiale, iar
Manuela a fost cea mai mare realizare a sa.
Acestea sunt câteva gânduri pe care pe care
le datorez OMULUI care a fost GEO VLAD.
Col (r) Gheorghe
Orghidan
**
Într-o lume în
care fiecare se gândeşte mai degrabă la sine, iar egoismul şi mercantilismul
par a fi la „moda zilei” Geo Vlad a fost unul dintre aceia – atât de puţini,
din păcate – care se gândesc să dea şi celorlalţi, cu dragoste şi sinceritate,
ceva de la sine, fără să ceară nimic în schimb. Poate doar un semn de aducere
aminte din partea celor consacraţi, cărora le-a netezit urcuşul, în cea mai
dificilă perioadă a unui creator – începutul. Un semn niciodată cerut,
totdeauna aşteptat. Şi multe, chiar multe asemenea „semne de viaţă” au venit
pentru „ Nea Geo” şi i-au mângâiat inima şi i-au umezit ochii. Iar alte semne
vin şi acum, după dispariţia sa, când ne amintim cu drag de Geo, un om cu
sufletul curat de mentor de poezie şi de frumos pentru care, toată viaţa, nu
banii şi funcţiile ci oamenii şi ideile au avut prioritate absolută...
Col (r) Costin Costandache
**
REMEMBER GEO
Am o senzaţie de
plutire continuă, într-un vid imens şi trist în momentul în care trebuie să
vorbesc cu Geo, despre Geo, prin Geo.
**
Ne-am cunoscut
prin 1975, adus fiind de un prieten la Cenaclul M. Sadoveanu, dar, mi-au
trebuit doar două zile sau două nopţi, poate amândouă la un loc, pentru a ne
cunoaşte, apropia, colabora.
Privirea lui
pătrunzătoare şi, în acelaşi timp, galeşă care te găsea în cel mai mic cotlon
în care te-ai ascunde, făcea din mine un om plăpând, docil, ascultător. Se
simţea în acea privire, în gesturile sale,
modestia, sinceritatea dar, mai ales, puritatea.
Nu, nu a fost niciodată
un fals. Avea o vorbă, o vorbă care mi-a rămas pe suflet ca un tatuaj: „Prostia
e cancerul dracului, domnule!” După care mă strângea de mână subtil, făcându-mi
cu ochiul.
Au urmat, apoi,
zile şi nopţi friguroase (şi la propriu şi la figurat) în biroul lui de taină,
dar, totuşi, binecunoscut de toţi, în care toată lumea intra şi ieşea cu
zâmbetul pe buze, fără slugărnicii ci plin de sinceritate şi plânsete
sufleteşti.
De câte ori nu
rămâneam amândoi, singuri în acel birou, spovedindu-ne reciproc, citind şi
recitind tot ce avea nou şi, Doamne, nu ierta şi nu uita nimic din topul şi
maldărul de scrieri.
Aproape mai de
fiecare dată uita câte ceva la plecare, se reîntorcea din uşă cu calmu-i
perseverent, deschidea fişetul apoi, cu zâmbetul caracteristic îmi arăta
spunându-mi: „Citeşte şi spune-mi mâine, ce părere ai!”.
Nu, nu evita sau
ezita niciodată părerile colegilor cu modesti-i
şi sinceritatea-i caracteristice, apreciind criticile râzând, apoi, în
surdină, le macera de unul singur, fără spectatori.
Prin intermediul
unui coleg întâmplarea a făcut să cunosc o viitoare mare artistă plasticiană
care, în modesta ei garsonieră îşi deschisese o expoziţie pe pereţii pociţi cu
mucegai. A doua zi am luat-o de mână şi biroul lui Geo a făcut cunoştinţă cu
câteva lucrări inedite făcute de ea,
pentru a impresiona. Privirile lui Geo, galeşe se transformaseră în nişte
lasere. Lucrările respective trăiesc, acum, prin unele expoziţii din Paris,
Londra.
Bineînţeles că
totul a pornit de la parterul Casei Armatei, unde Geo a fost de acord cu
deschiderea unui vernisaj cu totalul operei Lidiei.
Concluzia: nu, Geo
cu sufletul şi flerul lui nu a dat niciodată greş şi asta o ştiţi cu toţii, cei
care-l cunoaştem.
Am stat lângă Geo
pentru a-l duce până la noua lui casă şi pentru a ne pasa noi sfaturi, idei,
dar nu am reuşit să scot de la el decât o singură vorbă: „Prostia este cancerul
dracului, domnule!”- cu zâmbetul lui caracteristic. Dar, de data asta, nu mi-a
mai făcut cu ochiul şi nu m-a mai strâns de mână. Am făcut-o eu, însă nu cu
aceleaşi mâini calde. Sufletul, însă, ne-a rămas cald.
Adrian Stadnica
**
UN OM:
GEO VLAD
Am întâlnit puţini oameni care să te întâmpine întotdeauna
zâmbitori, indiferent de situaţie ! De fapt, doar 2. Unul este GEO VLAD. Nu pot
vorbi despre el la timpul trecut! Nu pot! Îl văd cu zâmbetul lui ştrengăresc şi ochii strălucitori. Cu faţa
radiind de talent şi de bunătate. Făcând proiecte, realizându-le. Şi plin de
duioşie şi TARE mândru de „fetiţa”lui, de familia lui. În ultima vreme ne-am
văzut atât de rar, dar cu aceeaşi căldură. Acum a plecat într-o stea să o
pregătească cu „SĂNĂTATE, PACE, SOARE !” S-a grăbit puţin, puţin cam mult, dar
ne vom întâlni şi vom face sigur un cenaclu! Şi un recital de poezie! Şi un
spectacol! Ne revedem, prieten drag!
Lili Sterian
**
DEDICAŢII
G E O
GEO, ai fost un om atât de drag,
o primitoare gazdă în al literaturii prag,
un romantic poet,
(financiar - mare ascet),
dar atât de aplecat
tineretului talentat!...
În al lui „Mihail Sadoveanu”
cenaclu literar,
din trecuta, dar şi prezent eră,
ai fost pepinieră d
e noi poeţi şi scriitori...
şi n-am crezut, vreodată, nea Geo, c-o să mori!...
Ai fost un om bonom, iubitor, cuceritor,
îmi ziceai – având excitaţi toţi neuronii,
„Uite ce bună e fata asta, Noni!”
şi te refereai şi la scriitură şi la alură...
Erai un bătrânel atât de jovial,
încât eu, cel numit al umorului amiral,
te-oi pomeni toată viaţa şi te-oi ţine minte,
cu celebrele tale cuvinte,
întru neuitare: „Sănătate, pace, soare!”
Şi dacă azi de evocăm – rememorăm,
e pentrtru că te-am iubit
şi că ne-ai fost nepreţuit camarad,
rămas în amintire tuturor...GEO VLAD!
Ananie GAGNIUC
**
DE ASTĂ DATĂ
FĂRĂ DE CUVINTE
Oameni de litere se nasc destul de rar
Şi când ajung la plenitudine deplină,
Zapisul dat de al destinului notar,
Îi dă mandat la moartea cea haină,
Să-i ducă printre-ai lor înaintaşi
Făclii de veghe ai fiinţei româneşti,
Menite ca să lumineze paşi
În bezna ignoranţei pământeşti.
Sunt oameni care prin al lor cuvânt
Convingător şi fără ingerinţe,
Lăsat-au urme pe pământ
În fapte, scrieri, conştiinţe.
Aceştia sunt nemuritorii
Ce şi-au clădit comori în cer,
Zidind cuvântul în memorii
Sunt oamenii care nu pier.
Se află printre ei şi Geo Vlad,
Ce s-a grăbit să plece înainte,
Prin vămile cereşti să facă vad
De astă dată fără de cuvinte.
Peste un timp îi vom urma şi noi
Pe cei ce sunt deschizători de drum,
Lăsând în urmă doar cuvinte
Prin viaţa efemeră ca un fum.
Iorgu Paraschiv
**
Ana
RUSE
**
ŢI-AŞ
TELEFONA
Celularu-mi arde palma
Vreau să-ţi dau un telefon
Dar, acolo, printre stele
Telefonul n-are ton.
Toată viaţa-ai stat la masă
Citind mult sau corectând
Astăzi îngerii te roagă
Să le scrii câte-un colind.
Apoi, ei să îl trimită
Ambalat într-un pachet,
Un cadou nepreţuit
Pentr-un neştiut poet.
LUI GEO VLAD
Este, astăzi, iar cenaclu
Geo Vlad nu e prezent,
De acum, întotdeauna
Va fi marele absent.
A plecat ...un pic la ceruri
Ca să uite ce-a fost greu
Şi să facă alt cenaclu
Cu cei duşi la Dumnezeu.
Bun rămas nu şi-a luat
Pe ascuns, a evadat
Într-o lume mult mai bună
Fără urmă de păcat.
Până data viitoare,
De va fi şi peste ani,
Auzim a sa urare:
Spor la lucru, pungi cu bani,
Sănătate, pace soare!
CE NE-AR FI
TRANSMIS GEO
Azi, la Cercul Militar,
La cenaclu, n-am să vin,
Nu vă supăraţi, prieteni,
Voi pleca la cer, puţin.
Mă voi adihni un timp,
Eu din viaţă n-am chiulit
Am fost harnic, de-ajutor
Ce-a avut, eu i-am plătit.
În tărâmul meu de basm,
Am trăit neobservat
Diplome voi lua în ceruri
Înspre care-am fost chemat.
Ca să facem un cenaclu
Cu-Arthur, Tensi, Vălureanu,
Cuşner, Lică, Porumbescu,
Iuliana, Lumezianu.
Cred că pentru încă-un timp
Nu uitaţi a mea urare
Ce a izvorât din suflet:
Sănătate, pace, soare!
Aş fi vrut să mai rămân
Înc-o vreme pe
pământ,
Dar contractul s-a sfârşit
Şi rămân doar un cuvânt!
DE NE-AR FI
SPUS
Eu v-am invitat, prieteni,
La cenaclu, la lansare,
Dar, chemat am fost la Ceruri
Şi, smerit,vă cer, iertare.
C-am plecat cam fără veste.
Nu fiţi trişti, vă rog fierbinte
Să mă pomeniţi, adesea
Viaţa merge înainte.
Deşi inima îmi plânge
Că-s bunic şi sunt părinte
Voi fi lângă voi, de-a-pururi
Cum e gândul în cuvinte.
Nişte cărţi şi nepoţeii
mi-au fost marea mea comoară
le las dragostea din suflet
ca plecarea-mi să nu-i doară.
UN ULTIM
GÂND LUI GEO
Dragă Geo, fără tine
Lumea noastră literară,
Va fi, sigur, mai săracă,
Ca o bere de amară.
La cenaclu, sus, la cer
Sunt colegi care te-aşteaptă
Arthur, Petru, Bălănică,
Valer, Tensi cea deşteaptă.
Îţi vom duce dorul, frate,
Şi-ţi urăm, la despărţire,
În loc de urarea-ţi bună,
Pace, tihnă, mântuire!
Pân’ la noua întâlnire
Peste ani, când o să vină,
În cer, să vorbeşti de noi
Să ne-aştepte cu lumină.
**
În serate şi nocturne
stau cu Geo,ca un serv.
restul zilei mi-l rezerv
pentru alţi confraţi şi urne
El mă-ntreabă cum mai este
pe aici, eu îi răspund
că-i o tragică poveste
de un dramatism profund
Pân la urmă înţelege
că-i mai bine c-a plecat
Eu rămân un straniu rege
într-o lume de rahat
Până când,nu ştiu ce are
Cel de Sus cu noi de gând
Sănătate,Pace, Soare !
Ne vom revedea curând (pe rând)
Dominic DIAMANT
Abia acum am aflat, cu tristețe, de plecarea dintre noi a domnului Geo Vlad. Nu l-am cunoscut personal, dar am aflat despre domnia sa din relatările mamei mele, doamna Inna Moga din Cernavodă. pe care a ajutat-o să editeze un CD cu poezie. Și n-aș fi aflat nici acum, pentru că între timp a plecat dintre noi și mama mea. Eu intrasem aici în căutarea domnului Nicolae Emanuel Vârgolici, sperând să aflu măcar o imagine de-a domniei sale. Din păcate l-am găsit la rubrica „In Memoriam” Credeți că-mi puteți furniza mai multe informații despre domnul Nic Vârgolici?